Satele aparținătoare

TURNU

Prima atestare documentară a localităţii Turnu datează din anul 1333, sub denumirea de Mok. Odată cu căderea Sârbiei sub dominaţie otomană, în urma bătăliei de la Câmpia Mierlei din 1389, o numeroasă populaţie sârbească se aşează în nordul Dunării din pricina prigoanei turceşti. Sunt cunoscuţi numeroşi nobili sârbi, care au primit privilegii de la statul ungar, odată cu refugiul lor peste Dunăre.

Dintre aceştia, despoţii Ştefan şi Dumitru Iacşici s-au aşezat la Nădlac în anul 1464 şi care dealtfel devin în 1485 proprietarii satului Turnu, precum şi a domeniului înconjurător. Aceştia aşează aici familii sârbeşti, care să lucreze pământul. În a doua jumătate a secolului XVI, proprietarul satului Turnu este atestat nobilul sârb Dumitru Ovcearevici.

În perioada războielor cu turcii, localitatea Torony (Turnu) este distrusă complet în anul 1596, iar în prima parte a secolului următor o regăsim din nou asediată de sârbi, numele vechi Torony fiind înlocuit acum cu Tornya. După alungarea turcilor, Turnu a fost după Mako, Battonya şi Foldeak, a patra localitate repopulată din comitatul Cenad.

În anul 1734 în localitate existau înregistrate 53 de case. În anul 1742 satul trece de la Tezaurariatul Regal în componenţa domeniului Prinţului de Mutina. În acea periodă locuitorii erau aproape în exclusivitate sârbi.

În anul 1752 satul a fost cumpărat de către trezorierul regal Marczibanyi Lorinc care l-a ridicat la rang de târg şi i-a mărit populaţia prin aducerea de colonişti maghiari. De atunci datează şi pecetea localităţii pe care se pot vedea turnurile a trei biserici şi inscripţia “Ştampila târgului Turnu – 1752”.

În anul următor, familia Marczibanyi a construit în localitate un superb castel împreună cu o nouă biserică romano – catolică şi o şcoală. La sfârşitul secolului XIX, Familia Marczibanyi a donat castelul din Turnu deputatului parlamentar din Mako, Justh Gyula, în proprietatea căruia a rămas pînă în anii 1930. Castelul familiei Marczibanyi a fost din păcate demolat în anul 1938, din el supravieţuind doar câteva anexe.

Conform tradiţiei locale, denumirea localităţii vine de la turnul unei biserici, tradiţie ce se pierde în negura istoriei. Cert este că prima datare istorică a unei biserici ortodoxe provine din anul 1759, când este pomenită biserica Sfântul Nicolae, construită din împletituri de răchită şi lipită cu pământ, acoperită cu paie şi aflată în stare de ruinare. O a doua biserică atestată în Turnu este cea închinată Sfântului Evanghelist Luca, construită în locul celei vechi şi care a fost iniţial biserică comună atât pentru ortodocşii sârbi cât şi cei români. După separarea ierarhică dintre sârbi şi români, această biserică a rămas în folosinţa ortodocşilor români iar sârbii şi-au construit în anul 1879 o biserică nouă închinată Naşterii Maicii Domnului, ei fiind despăgubiţi de comunitatea românească căreia i-a rămas vechea biserică.

În localitate există şi două cimitire, unul romano – catolic, maghiar şi unul ortodox, comun pentru sârbi şi români. În acesta din urmă, epitafurile sunt scrise de multe ori în ambele limbi, amintind astfel de trecutul comun al celor două etnii atât în plan bisericesc cât şi familial.

În anul 1762 Turnu era un înfloritor târg al comitatului Csanad de el aparţinând ca filiale ale parohiei romano – catolice şi târgurile Bătania şi Pecica.

În 1850, la Turnu funcţionau două şcoli confesionale, una romano – catolică maghiară cu 75 de elevi şi una greco-orientală a sârbilor şi românilor cu 24 de elevi.

Conform recensământului din anul 1892, în localitate erau înscrise 2.368 de persoane, dintre care: 1.453 maghiari, 495 români, 332 sârbi, 51 nemţi şi 34 slovaci. În proprietatea oraşului – târg existau 4.377 de iugăre cadastrale.

În anul 1908 pe ştampila localităţii scria “Comuna Turnu”, ceea ce înseamnă că din orăşel se transformase în comună.

Tratatul de pace de la Trianon (1920), a influenţat în mod negativ, chiar tragic, evoluţia populaţiei din Turnu, deoarece graniţa a fost trasă chiar lângă localitate rupând astfel din cercul său de atracţie Bătania, împreună cu care se dezvolta foarte bine.

Turnu şi Pecica au fost puternic influenţate de schimbarea graniţelor nu doar din punct de vedere economic şi din cel al relaţiilor familiale, căci până atunci multe familii din zonă aveau neamuri sau alianţe prin căsătorie cu cele din Bătania.

În prezent, localitatea Turnu este sat şi aparţine de administraţia Oraşului Pecica.

Din punct de vedere al etnicităţii, Turnu se înscrie printre exemplele cele mai frumoase de convieţuire a diferitelor populaţii, deoarece în aceste locuri, oamenii au învăţat să respecte alteritatea, atât ca limbă, cât şi ca religie şi obiceiuri. Românul a învăţat să vorbească ungureşte, sârbul a învăţat româneşte, slovacul a învăţat ungureşte şi româneşte etc. Astfel, aportul foarte însemnat al acestor localităţi de graniţă a fost de-a lungul epocilor.

În prezent in localitate exista trei biserici: una romano-catolica, una ortodoxa română şi una ortodoxă sârbă, două cimitire, o scoală primară, oficiu poştal, biroul Primăriei Oraşului Pecica, dispensar uman şi veterinar.

 

SEDERHAT

 

BODROGU VECHI

Bodrogu Vechi este localitatea cu cea mai veche atestare documentară dintre localităţile existente pe teritoriul administrativ al oraşului Pecica.

Apare în 1233 într-un document al regelui Andrei, care-i acordă localităţii un privilegiu pentru 100 bucăţi de piatră, sare sosită pe Mureş, semn că la acea vreme Bodrogul a fost şi loc de vamă pentru comerţul de sare.

Principalii proprietari ai localităţii au fost: în 1337 – Telegdy, între 1464–1489 – Czeczey, în 1472 – Szeri Posa, în 1489 – Iaksics, între 1559 – 1569 Bessenyey.

Dinamica demografică este următoarea : în 1717 – 5 case, în 1786 – 23 de familii, în 1851 – 215 locuitori ; în anul şcolar 1823-1824 sunt înscrişi 24 de elevi la şcoală.

Situat pe malul Mureşului, în urma regularizării albiei apa a început tot mai mult să sape malul. Localnicii au fost nevoiţi să demoleze biserica din sat, pentru ca aceasta să nu cadă în râu, pe locul acestuia fiind ridicat clopotul.

În urma inundațiilor din anii 1970 satul a fost dezafectat, locuitorii fiind strămutaţi în Bodrogu Nou, aflat pe partea cealaltă a râului, sau despăgubiți.

În anii 1990 au reapărut primii locuitori, iar după 2004, treptat, s-a reuşit consolidarea malului prin fonduri alocate de Guvern.

Mai multe imobile au fost restaurate şi au apărut case de vacanţă, numărul locuitorilor permanenţi fiind de aproximativ 15 persoane.

Viitorul satului Bodrogu Vechi constă în dezvoltarea turismului în zonă.